Maratonul Vinului 2013

Maratonul Vinului este unul dintre concursurile mele preferate. Si nu datorita traseului ci datorita organizarii exceptionale si a faptului ca are si o latura umanitara. Astfel, in fiecare an, organizatorii aleg sa doneze toti banii stransi din taxa de inscriere unor organizatii caritabile.

In acest an, organizatiile care au beneficiat de donatii au fost Fundatia Bucuria Ajutorului si Casa Rozei. In plus, in acest an, participantii au putut sa se implice si mai mult in partea caritabila donand haine pentru adulți sau copii, jucării, creioane, cărți de povești sau de colorat, rechizite ce au fost stranse de organizatori si oferite celor ce aveau nevoie de ele.

Asadar, am discutat cu Raluca si am decis sa strangem o parte din lucrurile pe care nu le folosim sau chiar nu le-am folosit niciodata si sa le ducem la Urlati. De-a lungul timpului strangi multe lucruri care nu iti sunt de folos si care, pe langa faptul ca iti ocupa loc in casa, pot fi de ajutor cuiva.

Am ajuns in Urlati dimineata si, alaturi de Catalin care se afla la primul concurs din acest an si dupa mult timp, am inceput sa ne pregatim de concurs. Din nou toata lumea vorbea despre noroiul de netrecut de pe traseu, asa ca, din nou am echipat bicicleta cu anvelopele de noroi (Schwalbe Dirty Dan si Kenda King of Traction), pe care le-am umflat bine stiind ca o buna portiune de drum aveam sa mergem pe asfalat si macadam si speram sa trag ceva mai usor de ele decat la Moara Vlasiei. Ne-am incalzit si ne-am asezat cu intarziere la start, asa ca eram undeva la coada plutonului. Mai erau si alti intarziati, dar cum datul din coada si pardonul sunt ridicate la rang de arta de unii, si-au facut loc in fata, ca nu cumva sa piarda startul. Sa nu va inchipuiti ca ma refer la elite, nici vorba, ma refer la ciclisti amatori, dar care nu vor sa rateze ocazia de a pleca din primele linii. Acum drept este ca si eu prefer sa plec mai din fata pentru a evita ambuteiajele, dar daca ajung mai tarziu la start, sau daca unii prefera sa se aseze la start cu jumatate de ora inainte, ma pozitionez la rand, nu stau sa ma bag in fata, ca pana la urma, faptul ca pierd cateva locuri, considerand ca oricum termin undeva la coada, nu mai are mare importanta.

Am fost anuntati ca s-a schimbat traseul pentru a evita pe cat posibil zonele cu noroi. Asadar urma sa facem doua ture mai scurte, dar care adunate atat ca distanta, cat si ca diferenta de nivel insemnau mai mult decat traseul initial. In plus, iar am uitat sa mananc inainte de concurs. Aveam cateva batoane la mine, asa ca am mancat repede unul cat asteptam sa iau startul si am pornit. Eu eram in fata si Catalin in spatele meu. Un pic mai incolo a trecut Catalin in fata, iar eu am incercat sa ma tin dupa el. Am reusit sa ma tin dupa el cam pana in dreptul Casei Rozei, apoi parca

Asta era un din portiunile noroiase

Asta era un din portiunile noroiase

toate culoarele mi se inchideau in fata. El s-a strecurat inainte, iar eu am ramas mai in urma. Am intrat pe macadam si a inceput urcarea, unde, la fel ca si in anul precedent, majoritatea impingeau la biciclete pe cate patru randuri si nimeni nu vroia sa lase un culoar liber de trecere pentru cei ce incercau sa urce pe bicicleta, asadar, m-am vazut din nou nevoit sa ma dau jos si sa imping la ea. Urasc sa trebuiasca sa imping bicicleta. Ma doare spatele si ma dor gambele de la impins si sincer, o data ce am inceput sa imping, se cam rupe filmul si ajung mai mult sa imping decat sa pedalez. Dupa ce am impins o buna bucata, plutonul s-a mai rasfirat asa ca am urcat in sa si am inceput sa pedalez. Am reusit sa depasesc cativa care inca impingeau la biciclete lucru care ma motiva si mai tare sa raman in sa. Au venit si portiunile mai line si mici coborari si am ajuns in primul punct de alimentare. Pana aici, in afara de cateva balti, nu am vazut noroi. Nu am oprit ci am continuat, urmand sa opresc la al doilea punct de alimentare unde deja simteam ca incep sa ma lase bateriile. Urcarea pe beton printre vii parea sa nu se mai termine, cu toate ca nu este foarte abrupta iti da senzatia ca urca pana la cer. Apoi, incepe o coborare superba pe care am abordat-o cat de tare am putut, in final, revenind in oras, am oprit in zona de start sa imi iau o banana si apa si am aflat de la fete ca trecuse si Catalin de vreo 15-20 de minute. Cum deja ma simteam obosit mi-am dat seama ca nu mai am cum sa il ajung. Asa ca am mers ceva mai relaxat minunandu-ma de multimea de oameni iesiti prin tot orasul pentru a ne sustine. Oamenii din Urlati sunt fantastici, cred ca este singurul oras in care chiar am avut senzatia ca tot orasul ma sustine. Astfel, incarcat cu sentimente bune, am inceput din nou sa urc si, de data asta, am reusit sa urc pe bicicleta pana sus. La capatul urcarii deja simteam ca nu mai pot, dar evident am continuat. M-am oprit in ambele puncte de alimentare, ca doar orice prilej de oprire era bine venit. Noroi nu mai era deloc pe traseu, se uscase. Dealtfel, nici la prima tura nu pot spune ca a fost prea mult noroi. In afara de vreo doua portiuni relativ scurte, chiar nu era cazul sa merg pe anvelope de noroi, dar asta este. Cand am ajuns din nou la urcarea betonata dintre vii, s-a terminat combustibilul. Nu mai vroiam sa dau nici o pedala. Simteam cum imi zvacnesc tamplele si nu mai vroiam sa inaintez. Cred ca mai mult am impins la bicicleta decat am mers pe ea. Cand aproape se termina betonul am simtit ca mi se face rau. Am ametit si privirea mi s-a incetosat. Am mai baut o gura de apa si tot ce vroiam era, culme,a o tigara. Voi sa nu faceti ca mine, dar eu eram depasit si fizic si psihic. Cum nu aveam tigari la mine am inceput sa intreb pe toata lumea daca nu are o tigara. Mai impingeam un metru ma mai opream un pic sa fac loc celor din spate. In final, chiar inainte de a face stanga, o domnisoara foarte amabila care m-a intrebat daca sunt ok, mi-a oferit o tigara. Multumesc inca o data, in caz ca citesti aceste randuri. Sunt dator cu un pachet de tigari asa cum am promis! Spune-mi cum te pot gasi sa ti-l ofer. Am luat tigara, am facut stanga si m-am oprit la umbra unui pom, printre putinii prezenti pe traseu. Acolo m-am intins si am fumat tigara si am baut apa pe care o mai aveam. De aici, in afara de cateva damburi, aveam mai mult coborare. Ah si ce bine ma simteam, curentul de aer ma racorea si ma imbata in acelasi timp.

Si mergeam eu asa la vale sarind din piatra in piatra, pana cand una dintre pietre, cu vreo doua – trei sute de metri inainte sa intru pe asfalt, mi-a pus capac. Mai stiti cand v-am spus la inceput ca am umflat bine cauciucurile? Foarte bine le-am umflat, chiar prea bine, si pietrele ma cam aruncau. Una dintre ele m-a aruncat bine de tot, asa ca am zburat, am aterizat in mana dreapta, m-am dat peste cap si am aterziat pe spate. Evident toate astea intr-un timp foarte scurt si cu tot cu bicicleta dupa mine, ca piciorul stang nu a mai vrut sa iasa din pedala de la noroiul pus pe placute si pedale. Imediat unul dintre organizatori a ajuns langa mine. M-a ajutat sa ma ridic si m-a intrebat daca sunt ok. In mare, totul parea ok, mai putin mana dreapta care ma durea foarte tare si nu prea o puteam misca. I-am spus

Asteptand cu gheata pe mana

Asteptand cu gheata pe mana

ca sunt ok, dar cred ca mi-am rupt mana. El a insistat sa astept ambulanta. Eu am insistat sa termin concursul, pentru ca dupa ce urcasem dealurile de doua ori si trecusem peste toate, era chiar culmea sa ma duc la finish cu ambulanta. Asadar, m-am urcat cu chiu cu vai pe bicla pentru ca nu prea puteam sa tin mana dreapta pe ghidon, ma durea cand atingeam ghidonul, mai tare decat ma durea in rest.

Si uite asa, usor, usor am reusit sa ajung la finish unde, evident, m-am oprit direct la cortul de prim ajutor.

Acolo mi-au pus gheata, mi-au dat cu spray si mi-au recomandat sa merg la spital sa fac radiografie. Zis si facut. Am plecat spre Bucuresti si am oprit la Spitalul Universitar, la camera de garda, unde dupa investigatii s-a tras concluzia ca, pe langa contuziile evidente, aveam o fisura a osului pisiform. Cel mai mic si mai prapadit din toata mana. Dar, cu toate ca este mic, a trebuit sa mi se puna o atela gipsata. Oh the joy!

Am uitat sa va spun: in timp ce eu si Catalin ne faceam de cap pe traseu, fetele au dus sacii de hainute si jucarii si i-au lasat in grija organizatorilor. Sper ca le-au fost de folos multor persoane.

Spune-ne parerea ta...