O lume cu susul în jos – episodul “angajarea”

Am terminat o facultate, ba chiar am venit la Bucureşti din oraşul meu natal de la poalele Tâmpei ca să fac şi masterul, nu din dorinţa de a adăuga încă o diplomă la cele deja existente, ci pentru că îmi place marketingul şi am vrut să desluşesc tainele acestuia cu profesorii după ale căror manuale învăţam noi în facultate. Asta, şi faptul că am fost prima generaţie care a trebuit să se adapteze micşorării ciclului universitar de studii cu un an, astfel încât nu numai că am fost nevoiţi cu toţii să asimilăm informaţiile teoretice în timp mult mai scurt, ele nefiind adaptate ciclului Bologna impus studenţilor (matematica şi statistica în facultatea de ştiinţe economice nu sunt materii uşoare nici în două semestre, însă într-un semestru devin sabia lui Damocles pentru fiecare student fără afinităţi deosebite pentru acestea), dar şi existenţa tot mai palpabilă a unei convingeri împărtăşite de toată lumea că o facultate absolvită în numai trei ani şi fără a fi completată de un master, constituie un eşec.

După ce vreme de doi ani am învăţat marketing – managementul marketingului, şi am mai lustruit pe lângă şi altele cu care am avut tangenţă în facultate, ba am mai şi consolidat cunoştinţele de limba engleză şi am pus bazele limbii spaniole în căpşorul meu, m-am văzut într-o frumoasă zi de iulie ajunsă la absolvire, cu toate proiectele predate, disertaţia susţinută şi tot drumul vieţii profesionale desfăşurându-se în faţa mea. Ba, mai mult, mi-am şlefuit şi calităţile de bun angajat, responsabilitate, seriozitate şi punctualitate, şi altele de acest gen înşiruite cu elan de angajatori în anunţurile de recrutare, muncind în afara ariei curriculare şi experimentând varii situaţii de viaţă, varii contacte umane şi profesionale.
Cu acestea toate scrise în CV-ul meu – armă de căpătâi în aceste vremuri de restrişte – am purces pe lungul drum al căutării unui loc de muncă. Gata cu promoţiile, joburile part time, joburile de necalificat şi altele pe care orice student le-a trăit în nevoia sa de a-şi asigura banii pentru vicii, ciocolată, prezervative şi haine de firmă – acum este momentul să mă maturizez şi să mă îndrept spre un loc de muncă full time, cu responsabilităţi pe măsură şi răsplată sufletească şi materială…Ce frumos sună toate acestea, aproape la fel de bine ca şi anunţurile de angajare majoritar construite să te atragă pe tine, prospectul angajat, la biroul companiei unde te loveşti de cruda realitate. Anunţul bombastic, rod al unei imaginaţii strunite de şabloanele existente la ora actuală, de trendurile în materie de vocabular profesional, nu cerea de la tine nimic ieşit din comun, doar calităţi nemăsurabile cu unitate de măsură fizică: minte deschisă, spirit de echipă, iniţiativă, dinamism, entuziasm, flexibilitate…Păi, toate acestea le am şi fără facultate; ele nu se învaţă în vreun ciclu şcolar, ele se capătă din experienţe de viaţă şi profesionale. Ok, şi citesc toate acestea, le bifez mental şi conchid în sinea mea că pot să aplic cu inima împăcată pentru acest post deoarece mă potrivesc profilului căutat. Cu un click transfer CV-ul meu frumos şlefuit conform aceloraşi canoane, cartea mea de vizită care sintetizează în planul cuvintelor aşternute cine sunt eu, ce am făcut, ce îmi place şi ce caut, către compania cu pricina şi aştept să mă sune pentru interviu. Până aici nimic în neregulă, aţi spune. Neregulile intervin când eşti sunat şi domnişoara de la capătul firului uită să spună de unde a luat la cunoştinţă de aplicaţia ta şi este foarte revoltată că nu ai înţeles numele companiei pe care ea l-a rostit dintr-o suflare, sau că nu ştii pentru ce post ai aplicat. Că doar tu, ca om fără un loc de muncă, nu faci nimic toată ziua decât să aştepţi cu înfrigurare ca EI să sune (EI = compania de la care eşti contactat), numărând minutele şi fără să mai aplici şi în altă parte. Se asigură că interesul tău este „încă de actualitate” şi când îi confirmi acest lucru, începe să turuie partea cu „am dori să vă chemăm la un interviu în data de…la ora de…la adresa…”. Confirmi prezenţa ta şi se încheie apelul. În ziua cu pricina, te duci la interviu şi, în afară de cazurile fericite în care totul se desfăşoară aşa cum este în interesul ambelor părţi, intervin şi excepţiile: nu este nimeni la birou, şi, implicit, nu se răspunde la telefon sau la sonerie; eşti pus să aştepţi o oră şi jumătate pentru un interviu de 5 minute în care intervievatorul vorbeşte la telefon vreme de 4 minute; nu au CV-ul tău în faţă şi nu au menţionat să vii cu o versiune tipărită, aşa că îi înşiri în grabă toată experienţa ta profesională şi academică, apoi numărul de telefon şi gata!, „vă vom contacta noi”, fără să pună măcar o întrebare decisivă; are loc un interviu colectiv în care eşti pus să completezi o altă fişa cu un rezumat al CV-ului tău şi apoi ţi se spune că „e foarte important pentru acest post ca persoana să fie locvace, atentă la detalii şi serioasă”, dar nimeni nu a căutat aceste aspecte în timpul interviului, care, de fapt, nu a fost un interviu, ci o dare de seamă, pentru că interacţiunea cu vorbitorul a fost nulă; cel care te intervievează nu are voie / nu ştie să comunice retribuţia şi, în cel mai bun caz, măzgăleşte pe o hârtie pretenţiile tale fără să comenteze nimic; persoana de decizie nu este prezentă şi trebuie să mai faci alte drumuri…
Când prima parte decurge, printr-un noroc, cum trebuie, urmează bucata în care ţi se comunică îndatoririle şi remuneraţia. Astfel, afli că pentru un post de secretară trebuie să îndeplineşti nu numai sarcini administrative, dar să mai dai şi câte o mână de ajutor femeii de serviciu sau altor muncitori, să fii disponibilă în weekend în condiţiile în care nu se lucrează atunci, să îndeplineşti diverse comisioane… Pentru cine nu se dă în lături de la muncă, toate aceste nu reprezintă o piedică, însă te descurajezi văzând cât de puţin contează în ochii altora timpul tău – cel mai adesea este vorba de program zilnic de 9-10 ore, plus sâmbăta, la un salariu ce rareori atinge patru cifre, cu cea mai mică cifră nenulă în faţă.
Însă sunt şi acele anunţuri care conţin în titlu formula englezească împământenită şi la noi „junior…”. Acest titlu face să tresară inima şi speranţele prospectului angajat, pentru că el se ştie că nu are experienţă în domeniul prefesional vizat, ci doar studii de specialitate, aşa că se consideră o mană cerească pentru angajator: o minte prospătă, tânără, învăţată, flexibilă…Când dă click pe textul anunţului şi află că trebuie să aibă 3-5 ani experienţă, închide site-ul ca posedat de diavol şi începe să caute un loc de muncă mai potrivit pentru el – asistent manager, recepţioner, back office support…
Nu am să scriu acum alte elucubraţii pe tema mult discutatului cerc vicios „lipsă de experienţă – proaspăt absolvent – angajare”, dar aş vrea să menţionez o reflecţie personală asupra unui comentariu tot mai des întâlnit în urma târgurilor de locuri de muncă. Majoritatea angajatorilor se plâng că tinerii care aplică pentru diverse posturi nu sunt conştienţi că nu trebuie să ceară un salariu prea mare, sau libertate prea mare, sau responsabilităţi mai puţine…Însă respectul pentru cel care aplică cu un CV la un anunţ postat de companie şi apoi este tratat la interviu ca în unele din situaţiile de mai sus, unde este ? De ce angajatorii îşi pot afirma cu tărie pretenţiile, însă nu şi potenţialii angajaţi ? De ce nu suntem abordaţi atunci când are loc întâlnirea faţă în faţă cu acelaşi ton profesional ca cel ce răzbătea din anunţ?
Eu înţeleg că în situaţia de faţă, în aparenţă, tu, neangajatul, ai nevoie disperată să intri în rândurile angajaţilor lor ca să beneficiezi de experienţă, remuneraţie financiară şi alte stimulente, însă acest joc al puterii în rândul angajărilor, trebuie să fie de tip „win-win”. Eu aduc în firmă resursele mele de inteligenţă, de timp, de cunoştinţe şi le pun la dispoziţia angajatorului, care le fructifică spre binele său; astfel că la interviu nu există nici un dubiu că nu trebuie să fiu nici umilă, nici resemnată, nici să mă mulţumesc cu puţinul zvârlit pe post de salariu. Pe cealaltă parte, angajatorul nu trebuie să fie nici superior în atitudine, nici dispreţuitor, nici nepăsător la doleanţele potenţialului angajat.
Cu toate acestea, aşa se întâmplă mereu.
Trist. O ţară cu susul în jos. Mă gândesc să rostogolesc pământul până când ajungem şi noi pe o poziţie corectă.

Sunt eu singura care a aut parte de astfel de experiențe? Sunt curioasă ce părere aveți voi despre acest subiect, cât și despre articolul scris de mine. Dacă aveți plăcere și răbdare lăsați-mi mai jos răspunsul vostru.

Spune-ne parerea ta...